Calendarul popular

Calendarul popular reprezintă un „instrument de măsurat timpul şi de planificare a întregii activităţi umane pe anotimpuri, luni, săptămâni, zile şi momente ale zilei, creat de popor şi transmis exclusiv prin canale folclorice.”

Prin datele sărbătorilor şi obiceiurilor ce au loc de-a lungul anului, calendarul popular coordonat desfăşurarea întregii vieţi materiale şi spirituale a comunităţii. În privinţa practicilor materiale ce intră în obiectul studiului de faţă, calendarul popular indica timpul optim pentru arat şi semănat în comunităţile agrare, timpul optim pentru formarea şi desfacerea turmelor, precum şi pentru urcarea sau coborârea oilor de la păşunile montane în cazul comunităţilor pastorale, momentele potrivite pentru scosul stupilor la vărat sau pusul la iernat în comunităţile apicole, precum şi datele potrivite pentru îngrijirea pomilor şi a viţei de vie în comunităţile pomi-viticole.

Pe lângă aceste practici materiale calendarul popular mai cuprindea şi elemente legate de momentele propice pentru culesul plantelor de leac, pentru peţit şi logodit, pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor, pentru aflarea ursitei, sau pentru desfăşurarea diferitelor ritualuri menite a aduce bunăstarea comunităţii.

Calendarul popular văzut în ansamblul său are deci un adevărat caracter polivalent, oferind diferite soluţii pentru diferite probleme, în funcţie de diferitele categorii sociale şi profesionale care îl foloseau.

„Calendarul popular a funcţionat până la începutul secolului al XX-lea (...), reprezenta un plan foarte amănunţit privind momentele optime pentru efectuarea tuturor activităţilor materiale şi spirituale dintr-un an.”

Deşi obiceiurile româneşti aveau o structură unitară pe tot teritoriul nostru folcloric, în viaţa folclorică tradiţională fiecare ţinut „fiecare loc avea moduri proprii de a se exprima prin obiceiuri.”

Pe lângă aceasta împărţire zonală mai există desigur şi cea bazată pe practicile materiale ale diferitelor comunităţi.

Pe teritoriul românesc solstiţiile şi echinocţiile formează adevărate structuri mitice, putând fi văzute ca momente cheie ale unei poveşti care se tot repetă. De fapt, putem vorbi chiar de mai multe poveşti, ce se deapănă simultan, căci calendarul popular românesc e la rândul lui o sinteză a unor poveşti diferite. Momente de sfârşit şi început de An Nou, schimbările anotimpurilor, solstiţiile şi echinocţiile sunt momente cheie, de care depinde evoluţia ulterioară a naturii şi ele sunt celebrate uneori la date diferite, în funcţie de specificul comunităţilor (cea mai importantă deosebire e aici între calendarul pastoral şi cel agrar, care deşi au structuri asemănătoare, celebrează totuşi evenimentele importante la date diferite)….

Calendarul pastoral

Calendarul pastoral începe la Sângiorz, considerat a marca Anul Nou Pastoral şi începutul verii pastorale. O mulţime de măsuri organizatorice, economice, juridice şi ritualice aveau loc cu această dată, una din cele mai importante ale calendarului popular românesc, în ansamblu. …

Calendarul agrar

Calendarul agrar are şi el tot două anotimpuri. Vara agrară începe în preajma echinocţiului de primăvară (la Mucenici după Calendarul Iulian, Ziua Cucului sau Buna-Vestire în calendarul gregorian). Miezul acestuia e la solstiţiul de vară (când se sărbătoresc Sânzienele şi Drăgaica) şi se încheie la echinocţiul de toamnă (Ziua Crucii). …

Calendarul pomi-viticol

Calendarul pomi-viticol reprezintă instrumentul de planificare a activităţilor pomi-viticole obţinut din suprapunerea sărbătorilor şi obiceiurilor peste momentele semnificative ale ciclului vegetal al pomilor fructiferi şi al viţei de vie. …

Calendarul apicol

Calendarul apicol reprezintă „repartiţia calendaristică a activităţilor specifice crescătorilor de albine în raport cu ambianţa ecologică (clima, repartiţia şi data de înflorire a plantelor melifere) şi de biologia insectei producătoare de miere.”….

Elemente celtice şi dacice în calendarul popular

Se pare ca Sâmedru, a fost în vremuri străvechi, nu numai început de anotimp, ci şi început de an nou. În favoarea acestei ipoteze ar pleda şi calendarul celtic, a cărui structura este cunoscuta sigur. Popoarele celtice, care trăiau în partea nord-vestică a Europei, au avut un an împărţit în două anotimpuri (iarna şi vara) despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Diferenţa de opt zile intre Sângiorz şi 1 mai, pe de o parte şi de patru zile între Sâmedru şi 1 noiembrie, pe de alta parte, compensează, într-un fel, diferenţa de latitudine geografică între ţinuturile carpato-ponto-danubiene şi ţinuturile celtice, unde desprimăvăratul îşi face apariţia ceva mai târziu.

Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi calendarul popular românesc, J.G. Frazer scria: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei ca împărţirea celtica a anului în doua semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale şi ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului. Dintre cele doua sărbători, Ziua Tuturor Sfinţilor era cea mai importanta încă din vechime deoarece celţii par a fi considerat că anul începe mai degrabă din aceasta zi decât de la data sărbătorii beltane. În insula Man, adevărată redută în care limba şi civilizaţia celtică au rezistat cel mai mult asediului invadatorilor saxoni, ziua de 1 noiembrie stil vechi, a fost considerată ziua Anului Nou până în timpurile din urmă. Astfel în Man, cete de oameni mascaţi colindau în Ziua Tuturor Sfinţilor stil vechi, cântând un anumit cântec „Hogmany”, care începea cu cuvintele: „Noaptea asta este noaptea Anului nou, Hogunaaa” (FRAZER, 1980, vol. V).

Aceeaşi ocupaţie, creşterea animalelor şi aproximativ aceleaşi condiţii geografice oferite de latitudinile medii ale continentului european au generau un calendar asemănător, cu început de an toamna, la sfârşitul lunii octombrie. Ipoteza conform căreia populaţia stră-românească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei.

* acest material este un text prelucrat, pentru întregul articol vă rugăm să accesaţi şiwww.ccajt.ro/material/timisiensis/calendar_popular.pdf